Există locuri în lume care, la prima vedere, par a fi simple așezări, fără a avea ceva deosebit de oferit. Călanul NU este un astfel de loc. Aici, istoria a lăsat amprente care nu pot fi șterse. Bisericile medievale din Strei și Streisângeorgiu, băile daco-romane Aquae și cariera de piatră Măgura Călanului sunt mărturii vii ale unui trecut bogat și complex.
Aceste vestigii materiale nu sunt singurele amintiri ale trecutului. Poveștile oamenilor – ale etnicilor germani deportați în Siberia, ale rromilor deportați în Transnistria, sau ale evreilor victime ale regimurilor de opresiune – sunt, de asemenea, părți integrante ale mozaicului istoric al Călanului. Ele sunt mărturii ale suferinței, ale curajului și ale determinării unui popor de a-și păstra identitatea și demnitatea.
Tot aici s-au făcut numeroase descoperiri arheologice. Ca exemplu, cu prilejul lucrărilor agricole din anul 1971, Șerbănescu Todor din satul Grid a descoperit în punctul Cături din hotarul satului o spadă medievală din fier; În anul 1967, la Călanul Mic, s-a descoperit un tezaur pus într-o pungă adăpostită într-un vas din lut, format din monede medievale de secolele XVI-XVII d.Chr; În primăvara anului 1957, în localitatea Ohaba Streiului, Samoilă Dănesc a descoperit 600 de dinari medievali ascunşi într-un urcior de pământ confecționat dintr-o pastă de culoare gălbuie; După 1990 s-a descoperit, în Călan, un depozit de monede autonome histriene ș.a.m.d.
Citește și De pe băncile școlii primare din Călan, pe marile scene ale lumii
Vestigiile unei mândrii industriale uitate s-au revelat din adâncurile pământului Batizului (sat din UAT Călan) în vara anului 1968. Aceasta nu a fost doar redescoperirea unei simple manufacturi, ci a unui simbol al excelenței industriale a Europei Centrale și de Est. Grație cercetărilor meticuloase ale Magdalenei Bunta și Paul Gyulai. În decursul a mai bine de jumătate de secol, între anii 1810 și 1865, Manufactura de ceramică fină de la Batiz a reprezentat un standard înalt al industriei ceramice. Realizările acestei fabrici, în ciuda dispăriției sale, nu ar trebui să cadă în obscuritate.
Cu toate acestea, pentru autoritățile locale, cultura nu pare să fie o prioritate. Oricât de valoroasă sau de importantă ar fi istoria unui loc, atenția și resursele alocate patrimoniului cultural sunt deseori insuficiente sau chiar inexistente. Aceasta este, în mod regretabil, situația și în Călan. Biblioteca orășenească, spre exemplu, stă închisă de peste 5 ani.
Un Muzeu de Istorie al orașului Călan nu ar fi doar un loc unde oamenii ar putea să viziteze și să învețe despre trecutul lor. Ar fi un spațiu unde generațiilre viitoare ar putea să-și înțeleagă rădăcinile și valorile. Un astfel de muzeu ar păstra vie amintirea celor care au luptat, au suferit și și-au sacrificat viețile pentru idealuri și credințe.
Pentru Călan, și pentru multe alte localități din România, este esențial ca autoritățile să recunoască importanța conservării și promovării patrimoniului cultural. Este nu doar o datorie față de trecut, ci și o responsabilitate față de viitor. Un muzeu nu este doar un edificiu; este un testament al identității și al valorilor unei comunități.
