Paul Aretzu
O recuperare binevenită, în Poezia (Iaşi), anul XXII, nr. 1, 2017. pp. 218-220.
Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, într-o discuţie cu Mircea Ciobanu, acesta mi-a spus că poetul nu trebuie să fie izolat de lumea în care trăieşte, că trebuie să fie un luptător. Poetul Daniel Lăcătuş face o adevărată explorare antropologică, în sensul cel mai larg, angajându-se într-un proiect amplu (Să ne cunoaştem Istoria – Călan), de salvare a „patrimoniului cultural, istoric, etnografic, natural şi turistic al zonei, creionarea unor profiluri ale oamenilor de seamă ai localităţii, precizarea locului şi rolului ce l-a avut şi îl deţine localitatea Călan în istoria ţării, de la consemnarea primelor norme de locuire pe această vatră şi de la atestarea ca aşezare în epoca medievală până în perioada actuală, alcătuirea unui album foto […] care să conserve fotografii-document relevante pentru identitatea localităţii”. O parte din acest proiect a şi fost realizată. Scriitorul şi-a propus să contrazică imaginea unidimensională din perioada comunistă prin care oraşul Călan era cunoscut numai ca important centru siderurgic.
De data aceasta, are ca ţintă recuperarea poeziei creştine din prima jumătatea a secolului al XX-lea, având în vedere că în zonă a existat o puternică aderenţă la mişcarea duhovnicească Oastea Domnului. În realitate, este vorba de o perioadă mult mai mare, având în vedere că în antologie este inclusă şi literatura populară, adunată de unul dintre fiii localităţii.
N. Georgescu culege „colinde religioase, sociale şi urări” din Călanul mic, publicate în 1914 de folcloristul Alexiu Viciu. Ce sară-i este o frumoasă colindă de Ajun, conţinând şi o legendă despre facerea cerului, a pământului şi a munţilor. În alte texte folclorice, prezente în culegere, apar gingaşe teofanii: „De-asupra pe masă/ Şezău de mătasă/ De asupra’n şezău/ Dragul Dumnezeu/ Şede şi priveşte,/ Din gură grăeşte” (Trei flori). O nuntă incestuoasă (între frate şi soră), cu prezenţă cosmică, aşa cum există şi în Mioriţa („Sfântul soare nănaş mare,/ Sfânta lună mare nună,/ Stelele fetele/ Luceferii feciorii/ Şi fuşteii starostele”), atrage reprehensiunea sfinţilor şi a Maicii Precistei (în Sora Salomie): „Şi-n biserică intrară,/ Toţi sfinţii se aplecară,/ Icoanele lăcrămară;/ Dar icoana Precestii/ Din fundul bisericii/ Tot plângea şi lăcrima”.
Gheorghe Muntean a făcut parte din mişcarea creştină Oastea Domnului, înfiinţată în 1923, la Sibiu, de către preotul Iosif Trifa, având ca scop principal apărarea sfintei credinţe şi întoarcerea oamenilor la virtuţile creştine. El este unul dintre primii poeţi din zona Călan. În bună măsură, preia în creaţiile sale modelul stilistic popular. Poezia are însă un fond teologic, aspirând la îmbunătăţirea duhovnicească: „Dezbrăcând omul cel rău/ Să-l primim pe Dumnezeu/ În a Domnului veşmânt/ Să ne ’mbrăcăm pe pământ/ Prin credinţă şi iubire/ Să trăim tot în frăţire/ La coarnele plugului/ Ca şi-n casa Domnului/ Haina noastră creştinească/ Prin fapte să strălucească/ Că e haină purtătoare/ Nu-i cojoc de sărbătoare” (O poezie). La credinţa, reînviată de Oastea Domnului, se adaugă lealitatea faţă de rege, păstorul neamului, precum şi obligaţia de împlinire a aspiraţiilor pentru care şi-au dat viaţa eroii neamului.
Poetul declară că nu are altă identitate etnică decât pe Iisus Hristos: „O, ţara mea! O, Domnul meu!/ O, veşnicule Dumnezeu!/ Prea sfântă împărăţia Ta/ Voiesc să fie ţara mea!” (O, ţara mea! O, Domnul meu!). Poezia religioasă a lui Gheorghe Muntean este scrisă cu toată convingerea, de către un oştean aflat în slujba Domnului. El se întreabă dacă este vrednic de misiunea sa: „Prin rugăciune şi prin post,/ Prin limba mea şi prin cuvânt/ Sunt vrednic eu de-acum să port/ Şi sabia Duhului Sfânt?” (Sunt eu creştin adevărat?). Scriitorul îşi dăruieşte în totalitate viaţa slujirii regulilor mişcării bisericeşti. El susţine şi transmite şi altora dulceaţa virtuţilor creştine şi dezavueză păcatele de care sunt ispitiţi zilnic oamenii slabi: necredinţa, viaţa fără griji, crâşma, lenea, fariseismul: „Lumea de azi e un iad/ Atât de mult s-a stricat/ Pe semne mult nu va fi/ Până când se va sfârşi.” (Lumea de azi).
Gheorghe Muntean, căruia îi aparţin cele mai multe texte din antologie, scrie o poezie religioasă genuină, mai puţin performantă estetic, dar pătrunsă de adevărul de credinţă. El este un comiliton al devoţiunii, exprimându-şi imnic iubirea pentru Hristos: „Fericirea şi iubirea/ E Iisus Biruitorul!/ Deci întreaga omenire/ Lui să-I ceară ajutorul.// […]// Prin Iisus Biruitorul/ Şi Biserica sa sfântă,/ Ca ostaş tot muritorul/ Va ’nvinge orice ispită.”(Prin Iisus Biruitorul).
Alt autor selectat este Ioan Opriş, de asemenea, membru important al Oastei Domnului. Convertirea acestuia a fost una exemplară (din crâşmar s-a transformat într-un luptător arzător pentru credinţă). A fost arestat, în regimul comunist, asemenea celor mai mulţi credincioşi aflaţi în Oaste. Din creaţia sa a fost selectat poemul La Iisus Biruitorul, pus pe muzică şi cântat la adunările mişcării duhovniceşti. Din antologie mai face parte şi Maria Petresc, autoarea unei singure poezii. Şi ea a făcut parte din mişcarea Oastea Domnului (care număra peste 300 000 de membri).
În Iată un loc fericit, ea îşi află liniştea sufletească alături de misionarii asociaţiei ortodoxe, unde doreşte să se veselească, împreună cu sufletul său, „Nu în locuri şi plăceri, ci’n duhovniceşti cântări,/ Nu în desfătări lumeşti/ Ci în imnuri creştineşti// Că nu-i loc bun pe pământ/ Ca-n Oastea Domnului sfânt,/ Unde poate orişicine/ Să se veselească’n sine./ Că cei din Oaste trăiesc,/ Cum spune Tatăl ceresc,/ După fapte şi credinţă/ Care îi duc la biruinţă.”
Poezia religioasă din Călan, prezentă în volum, provine fie din sursă populară, fie de la misionari ai Oastei Domnului. Ideea de a-i reuni într-o carte pune în evidenţă importanţa unei asemenea mişcări religioase, capabilă să-şi propage ideile într-un mod sincretic, întrunind credinţa şi poezia. Prin proiectul său cuprinzător, poetul Daniel Lăcătuş salvează de la uitare scriitori creştini circumscrişi oraşului Călan şi poemele lor delicate, pornite din ardenţa ideii religioase. Se confirmă astfel alegaţia lui Mircea Ciobanu, aceea că poetul este un luptător petulant.
