În perioada înfloritoare a secolului al XIX-lea, când Călanul palpita sub foc și fier, a luat ființă o fanfară destinată să devină pulsul muncitorilor din siderurgie. Fanfara Uzinei Călan, ce și-a împletit notele cu ritmul fervent al muncii, a evoluat într-o reverență adresată industriei de fier. Totuși, închiderea uzinei a smuls fanfarei melodia, lăsând în urmă doar ecoul unei ere în care oțelul și omul compuneau împreună armonia muncii.
Carol Muntean, un personaj emblematic al orașului Călan, și-a împletit destinul cu cel al fanfarei muncitorești a uzinei din localitate, o poveste care începe în anul 1940 și se întinde pe parcursul a 56 de ani. La vârsta de numai 13 ani, Carol Muntean a fost recrutat în fanfara orașului ca elev la fligorn, un tip de trompetă. Deși avea o constituție fizică mai firavă, a demonstrat o aptitudine deosebită pentru acest instrument, ceea ce l-a determinat să continue studiile muzicale sub îndrumarea profesorului și dirijorului fanfarei de atunci, Anton Ciunderlic.
În ciuda talentului său, Carol Muntean s-a confruntat cu dezacordul părinților săi, care se temeau că efortul depus la un instrument de suflat ar putea afecta sănătatea fiului lor. În paralel cu studiul fligornului, Carol Muntean a început și studiul viorii, tot sub îndrumarea aceluiași profesor.
Viața lui Carol Muntean nu a fost doar legată de muzică. Ca majoritatea locuitorilor orașului Călan, a lucrat în uzina locală, unde s-a calificat ca mecanic de locomotive. Experiența sa profesională a fost diversă, lucrând pentru o perioadă chiar în orașul Constanța. Acolo a întâlnit-o pe Polixenia, care ulterior i-a devenit soție. După întoarcerea în Călan, Carol Muntean a continuat să fie activ în fanfara muncitorească, arătându-și devotamentul față de muzică.
Citește și Cadențe în carbură: Corul Siderurgiștilor din Călan și moștenirea sa culturală
Carol Muntean a jucat un rol crucial în perioadele de criză ale fanfarei. În martie 1973, după o întrerupere temporară a activității acesteia, a fost unul dintre membrii semnificativi care au contribuit la reînființarea fanfarei. A fost propus în funcția de dirijor, dar considerându-se insuficient pregătit, a acceptat inițial rolul de dirijor secund, colaborând cu Mihai Drâmboveanu.
Din 1975, după demisia dirijorului principal, Carol Muntean a preluat conducerea fanfarei, menținând această poziție, cu mici întreruperi, până la moartea sa în 1996. În această perioadă a avut o corespondență fructuoasă cu compozitorul Ioan Totan, primind îndrumări valoroase în dirijat și compoziție, cu un accent special pe muzica specifică fanfarelor, cum ar fi marșurile și valsurile.
Ioan Totan, cu o carieră impresionantă în domeniul muzical, a fost o sursă de inspirație și un mentor pentru Carol. Ioan Totan a avut diverse roluri semnificative, de la dirijor secund al Ansamblului Doina al Armatei din București la redactor șef la Editura Militară și redactor muzical la ESPLA București, contribuind semnificativ la cultura muzicală a României.
În 1991, fanfara a întâmpinat un nou obstacol. Liderii sindicali ai combinatului siderurgic „Victoria” din Călan au cerut desființarea acesteia, argumentând că finanțarea fanfarei de către angajați împovăra activitatea echipei de fotbal din oraș.
Carol Muntean, prin viața și cariera sa, reprezintă simbolul pasiunii și dedicării față de fanfara locală. Parcursul său reflectă nu doar un talent muzical remarcabil, ci și o rezistență admirabilă în fața provocărilor. În ciuda obstacolelor și a schimbărilor din comunitatea sa, Carol Muntean a rămas un pilon al spiritului cultural al Călanului.
